Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele e un spectacol simplu, se poate rezuma în două rânduri. Cel puţin aşa crede Radu Afrim, regizorul său, obosit să-l mai întrebe toată lumea despre sensurile ascunse şi raportul fundamental pe care îl au personajele în piesele sale.
Un spectacol regizat peste vară (care a avut premiera pe 22 şi 23 septembrie 2007, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), cînd poporul alerga oriunde să scape de cele 50 de grade ale României. Să zicem că textul aparţine unui ceh, Petr Zelenka, născut în '67, după Primăvara de la Praga, regizor de film, cîştigător a trei premii "Leul Ceh". Şi să zicem că Radu Afrim l-a dus într-o zonă minimală, cu marcajele de scenă la vedere (concretizate într-o scenografie de Mihai Păcurar), cu public pe scenă (în gradene) şi cu un aer aparent light. Unii ar zice că seamănă cu Dogville, dar nu e vorba de cinema aici. Mai degrabă de cultura video MTV, mixul anilor '80, neoane pragheze, aer retro, nostalghia neobsoletă, şi, desigur, am putea continua aşa pînă epuizăm toate cuvintele din program.
Un oraş simplu, poveşti simple, oameni nebuni în curăţenia lor, trasee directe & circulare (un sens giratoriu pe care personajele îl fac de fiecare dată) de la unul la altul. Tanti Hanek (Coca Bloos) dă sfaturi, coordonează vieţile tuturor, donează sînge pentru soldaţii din Cecenia, are un soţ celebru pentru vocea de la jurnalele video ale anilor '70. David Hanek (Tudor Tăbăcaru), terorizat de redundanţa psihotică a soţiei sale, descoperă o nouă viaţă, alături de Sylvia (Dragoş Ionescu), un travestit. Un alt cuplu de prieteni, Petr (Cezar Antal) şi Pată (Constantin Cojocaru), împarte aceeaşi problemă: sexul. Sau dragostea. Sau femeile? Doi băieţi naivi, care nu reuşesc să aibă legătura fundamentală. Unul o pierde din cauza ei, altul n-o descoperă din aceeaşi cauză. Manechinul din plastic, cumpărat pe bani (există şi factura!), se trezeşte la viaţă. Şi, desigur, îl / îi părăseşte. Termenii relaţiilor sînt întotdeauna aceeaşi: incomensurabilitatea, inconsistenţa, incapacitatea. O lume "in". Nimeni nu scapă de faza nebuniei pînă în momentul confirmării ei. Pînă cînd aerul ratării devine un aer comun, respirabil, light.
Cînd crezi că ceva te scoate, de fapt te afundăComedie sau dramă, alegere eşuată din start pînă nu schimbi termenii problemei. Mai degrabă un set de fragmente discontinue, intervenţii intermezzo de tip musical, cu piese din ABBA sau Jay Jay Johanson, un show retro spre finalul piesei, în care rataţii evidenţi, aka bărbaţii, intră în jocul Sylviei.
La show participă, ca într-o curte a miracolelor (exact cum Pată explică tot ceea ce se întîmplă prin MIRACOL), compozitorul de muzică de lift (Florin Mircea), vocea jurnalelor (care recită celebra ştire a epocii, cu secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac...), adică David Hanek, şi animalul pseudo-împăiat Lola, adică Loulou. Animalul poartă costume diferite şi nu spune nimic. Nici nu sare prin cercul de foc, nu-şi face numărul.
Radu Afrim se înşeală cînd crede că piesa se poate rezuma în două rînduri. Am încercat şi a ieşit o varză totală. Poate că din acest heavy rotation al nebuniei, fiecare îşi extrage povestea lui, numai bună de jucat acasă, unde toate familiile sînt psihotice. Eu mi-am ales vocea jurnalelor, omul dezamorsat din ritmul istoriei, cu o singură distracţie: scoaterea bulelor din sticla de bere. Apoi Pată, fratele meu labagiu rafinat, care sexualizează obiectele cu un deplin simţ responsabil şi estetic (o chiuvetă roz cu leduri, un aspirator Ideal, tot ce are găuri). Pată nu cedează în faţa obiectului şi iese din dispoziţia pe care acesta o provoacă: manechinul capătă ceva viaţă, parcă l-ar scoate din căcat. Dar cînd crezi că ceva te scoate, de fapt te afundă şi mai rău. Pînă la gît, aşa cum sînt toţi oamenii. Aşa cum plăcut încîntat de descoperire am ieşit la aerul molîu al realităţii.
Mult mai tare e cel real, light, din nebunia noastră cea de toate zilele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu