Tu de care parte a nebuniei eşti?

Articol preluat de pe site-ul www.liternet.ro - Autor: Oana Stoica

Versiunea originala aici.

Radu Afrim se scufundă din nou în oala cu presiune a nebuniei. De data asta zona kinky prêt à porter. Depresii, frustrări, schizofrenie, comportamente compulsiv-obsesive, fetiş, evadări, substituţie de identitate, sexualitate la limita normalului şi (de multe ori doar) imaginară. Doza normală de alienare. Doza uzuală de demenţă. Doza letală de tristeţe, asta deşi nebunii lui Afrim sunt veseli chiar când sunt trişti.

În piesa (făcută şi film) lui Petr Zelenka, cea care pare nebună de legat este realitatea, în timp ce personajele se mişcă în ritmul normal al ficţiunii. O ficţiune perversă din care iese râsul (rânjetul) Lolei (Loulou). Căci Afrim se joacă, după propriile spuse, cu ambiguităţile şi dincolo de (falsele) identităţi sexuale umane sau zoologice (travestitul Sylvia, Lola/Loulou), cea mai mare dilemă pe care o provoacă este cine-i nebun şi cine-i normal? Care este partea normală a nebuniei sau partea dementă a normalităţii? Who's who? Mult mai direct (şi mai funny) decât în Regele Lear, la Zelenka via Afrim nu se ştie cine-i nebunul Regelui, mai ales că personajele se mai şi înnebunesc unele pe altele.


Existenţe pe sensul giratoriu

Nebunii lui Afrim sunt cei de pe stradă, ăia paşnici. Bântuie prin autobuze corect îmbrăcaţi, liniştiţi şi calmi şi dintr-o dată încep să ţină un discurs. Unii vorbesc încet, alţii strigă de la început sau urcă tonul pe parcurs. Speech-uri politice sau religioase ori mormăie poveşti personale din care nu înţelegi mare lucru. Unii dau impresia chiar că s-ar putea dialoga cu ei. Viaţa i-a scos din minţi. Victime colaterale ale aventurii de a trăi. În scenografia minimalist-dogvilliană excelentă a lui Mihai Păcurar, lumea este un colaj de microuniversuri în care explodează demenţa. Personajele par că nu pot umple doar cu ele însele spaţiul intim astfel că adună cu sârg ticuri, manii, obsesii, frustrări. Să fie acolo. Dependenţa este şi ea antecamera demenţei. Fiecare depinde de ceva, de ştirile TV cu dezastre, de un trecut "glorios", de o relaţie pe care nu o are, de un telefon sau de un voyeurist. Confortul este dat de altul sau de altceva. Propria existenţă vidată este înlocuită cu surogate. Fetişul e la apogeu. Obiecte sexuale ca chiuveta roz şi aspiratorul Ideal (posesoare de găuri), animala împăiată (nu se ştie ce rasă e sau ce sex are) Lola/Loulou, obsesia sângelui donat pentru Cecenia sau calmul tâmp al scosului bulei din sticla de bere toate bagă sub preş o nenorocită de singurătate pe care fiecare o resimte până în rărunchi. Nebuniile se potenţează reciproc, iar lumea lui Afrim sfârşeşte (sau continuă) într-o alienare generală.


Cu ABBA şi Jay Jay Johanson pe urmele lui Brecht

Că Afrim se dă cu songuri ştim. Că songurile vin de la Bertolt Brecht ca răbufniri de teatralitate iarăşi ştim. Că Afrim gofrează songuri comice pe o hiperteatralitate am mai văzut. Dar că uneori îi iese demenţial (nu în sensul clinic!) asta se vede în Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele. Songurile cu precădere retro, optzeciste, disco-kitsch ating la Afrim cu adevărat starea kinky, coborând chiar pînă în zona divertismentului grosier al lui Benny Hill. Afrim râde tandru, deşi nu întotdeauna râsul lui e confortabil. Looserii sunt ori la bal ori la spital. La party-ul travestitului Sylvia fiecare are parte de o picătură de glorie şi nebunia, în varianta ei comic-amară dă pe-afară. De la recitarea ştirilor din jurnalele comuniste la audiţia muzicii de lift demenţa devine ameţitoare. Doar că maximul nu e aici şi principalul acuzator /furnizor al nebuniei, tanti Hanek se apucă să latre pe sensul giratoriu. Oricum, toată lumea lui Afrim se învârte în cerc. Pierde cel care ameţeşte primul.